Sînziana Vatră
Prietenia e piatră de încercare. Se gustă. Se pipăie. Se crește. Te pune la dospit și te transformă în om.
E undeva dincolo de relaționare și interacțiune. Un dans al inimilor în care Celalalt îți devine oglindă. În inima căruia te vezi întotdeauna cu hainele primenite. Gata să îți pună în deget inelul și să te aștepte acasă de oriunde ai cutreiera. E casa în care îți poți odihni inima. Brațele care nu obosesc niciodată să te cuprindă în rugăciune. Inima pregătită să te primească din pribegie. Cea care îndelung rabdă și nu se poartă cu necuviință. Nu îți iubește Răul și nu se teme să îți spună adevărul în care crede dincolo de ce ar putea să urmeze.
E pregătire și așteptare. Relația prin care ni s-a descoperit Iubirea și cea care ne-a încredințat unul altuia. Ea face întotdeauna primul pas. Nu așteaptă să i se slujească. Se hrănește din reciprocitate și se adapă din țeluri comune. Îmbrățișează rădăcinile cele mai adânci într-o prelungire invizibilă. E cea care poate să nu cadă niciodată. Când e.
O vezi de la distanță. Te primește să-ți împarți bucuria și să îți verși lacrimile. Fără (pre)judecați. E inima care îți lasă larghețea să fii fără (multe) întrebări. Cea care are timp de dăruit și răbdare până să culeagă roadele. Te privește de la distanță fără pretenția să gravitezi exclusiv în jurul ei. Te lasă să greșești fară să facă o tragedie din asta. Pentru că îți știe adâncul, te poartă în inimă și te încredințează lui Dumnezeu. Neîncetat. Nădăjduiește și rabdă.
În vremea molimei o simți ca pe o gura de aer proaspăt. Lumina care alungă frica din întuneric și din inima. Antidotul pentru dezbinare. Îți dă la schimb curaj. În umanitate, în cel de lângă tine, în lumea pe care Dumnezeu a lăsat-o să fie bună foarte. Schimbă tabloul și optica. Îi pune culoare și îți amintește, prin ceea ce este, de Dumnezeu.
Este exercițiu de ieșire în afară. Lărgirea inimii. Pâinea din care rupi ca să te dai lumii. Uneori stropită cu suferință. Ea nu se poate pretinde și despre ea nu se poate vorbi decât la persoana întâi. Poți alege să fii sau nu prietena/ul cuiva. Să nu obosești și să păstrezi taina celuilalt dincolo de scăderile și ridicările prin care are să treacă.
Prietenia este sau nu este. Ea nu poate să fie falsificată. O simți după roade. Orgoliul și egoul sunt rugina care o macină și o încearcă. Piatra de poticnire. Ispita care pândește mereu după colț. Vocea care îți șoptește în permanență: Renunță! Obosește! E prea complicat și de nedus! Și este. Dacă pierzi din vedere modelul.
Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, că sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. (Ioan 15, 12-15)
Prietenia e momentul în care celălat începe să fie pentru tine chip al Iubirii lui Dumnezeu. Când nu îl mai poți lăsa în afara ta ci îl faci parte din tine. Cutreieri munți și vai. Și duci războaie. Și renunțări. Și temeri. Și dezamăgiri. Dar chipul rămâne. Și dorul ca, atunci, cândva, când toată povestea lumii acesteia se va fi încheiat, să vă lege o veșnicie împreună.
Prietenia, acea libertate care nu se poate lua de la noi.
Sursă foto: aici
