Părinte Vasile, cum vedeți momentul istoric actual, din perspectivă duhovnicească?
Orice moment istoric este o provocare atât pentru Biserică, în ansamblul ei, cât și pentru fiecare creștin, în parte; de aceea este necesar să avem și o perspectivă duhovnicească a evenimentelor. Ce se întâmplă astăzi în lume poate fi interpretat ca un eveniment istoric singular, poate accidental, sau, dimpotrivă, ca un eveniment bine încorporat și asumat de întreaga istorie a omenirii, ba chiar ca ceva premergător, în dimensiunea eshatologică a istoriei.
Cu toate că, în mod natural, viața duhovnicească din Biserică transcende timpul, depășind limitele temporale ale existenței, totuși evenimentele care se derulează în lume o influențează, încercând să-și pună amprenta asupra ei. Din acest punct de vedere, Biserica se găsește în fața unei reale provocări deoarece acțiunile care definesc evenimentul actual au un caracter intruziv, dictatorial, încercând să definească misiunea Bisericii, ba chiar structura, dacă nu și ființa acesteia, deși știm că așa ceva – dacă ne referim la însăși ființa Bisericii – este imposibil.
Creștinul, la rândul său, este aproape obligat să-și definească, să-și precizeze statutul, din punct de vedere antropologic, dar, mai ales, din perspectivă creștină. Bunăoară, dacă experimentul CERN ne-a surprins prin intenția omului de a reproduce particula inițială din Univers, evenimentele actuale ar trebui să ne surprindă prin intenția de a redefini omul, prin schimbarea, prin răsturnarea însuși axului său antropologic: genul, identitatea, structura psiho-somatică, valorile spirituale, morale și culturale etc.
Din perspectivă duhovnicească, ceea ce se petrece actualmente nu ar trebui nici să ne surprindă, nici să ne înspăimânte; astfel de evenimente erau de așteptat. Ar trebui însă să ne determine să devenim foarte responsabili; este clar că evenimentele sunt instrumentate de forțele întunericului, dar, la fel de clar este că peste ele planează Atotputernicia lui Dumnezeu, care va avea ultimul cuvânt în istorie.
Părinte, ceea ce se întâmplă este dat sau este îngăduit de Dumnezeu?
Ce se întâmplă astăzi nu este dat de Dumnezeu, ci doar îngăduit de El; Dumnezeu nu este vreodată autorul răului, al urâtului, haosului, suferinței și, în final, al morții. Din cauza degradării omului, în particular și a societății, în general, putem fi tentați să afirmăm că este pedeapsa lui Dumnezeu; în realitate, însă, este exclusiv consecința îndepărtării omului de Dumnezeu – izvorul Vieții, chiar a eliminării Lui din viața omului. Nici în această situație, Dumnezeu nu stă pasiv, în raport cu evenimentele istorice, însă respectă libertatea omului, care riscă să se piardă după cugetul inimii lui. Evident, Dumnezeu ar putea interveni în cursul istoriei, îndepărtând răul, însă nu în afara dialogului dintre El și om. În întreaga existență a omului, Dumnezeu a fost Cel care a inițiat dialogul: Dumnezeu l-a căutat pe om; acum Dumnezeu este atent la inițiativele și intențiile omului, le folosește pe cele bune, le atenuează pe cele rele, ca să nu-l distrugă, dar nu-i anulează libertatea.
Ținând cont de faptul că mare parte din activitatea dumneavoastră se petrece în scaunul de spovedanie, vreau să vă întreb dacă s-au produs schimbări substanțiale cu oamenii în această perioadă?
Sigur, era de așteptat: putem observa schimbări atât în plan personal, cât și la nivel colectiv; oamenii care vin la spovedit se comportă, în general, ca o comunitate dar, bineînțeles, au și viața lor particulară.
Așadar, comunitatea eclesială a suferit cele mai puține schimbări, comportându-se mai bine decât omul în plan individual; deși, aparent afectată, aceasta a fost, în realitate, puțin descumpănită, însă și-a revenit foarte bine și a devenit sprijinul fiecărui membru.
Într-adevăr, la nivel macro, al întregii Biserici Ortodoxe Române, modificările sunt ample, dar acesta este un alt subiect de abordare. Doresc, totuși, să menționez faptul că Biserica va fi grav afectată pe două paliere. În primul rând, temerile, fricile, dublate de propaganda anticreștină, îi vor determina pe tineri să renunțe la două taine fundamentale – Botezul și Nunta -, ceea ce va duce în timp la o descreștinare a populației. În al doilea rând, momentul actual se dovedește a fi și o perioadă de mare încercare și cernere, care îi va face pe mulți să părăsească Biserica.
În particular, fiecare om a suferit diferite modificări; la acestea au contribuit societatea, cu toate componentele ei, familia, precum și structura fiecăruia. Oricum, perioada aceasta a constituit și constituie mai departe un timp de cernere, după cum precizam mai devreme; așadar, așa cum unii au devenit mai conștienți de statutul lor, de rolul familiei creștine, al prietenilor și al Bisericii, dimpotrivă, alții s-au îndepărtat temporar, dar și-au revenit, iar foarte puțini s-au revoltat pe lume, pe Biserică și pe Dumnezeu, îndepărtându-se total. Așijderea, pentru unii, Spovedania și Sfânta Împărtășanie au devenit fundamental-existențiale și astfel s-au întărit, în timp ce pentru alții întreaga viață bisericească a devenit piatră de poticneală și au slăbit.
Schimbă momentul actual ceva din ceea ce își propune Ortodoxia, anume mântuirea oamenilor?
Absolut deloc, în esență, însă dă o nouă perspectivă lucrării misionare a Bisericii; mântuirea, mai concret, îndumnezeirea omului, nu ține de context. Aparent, împrejurările istorice, potrivnice omului, îngreuiază mântuirea omului, însă, dacă privim retrospectiv, de exemplu, însăși Biserica, în plenitudinea ei, a fost mai puternică în perioade critice sau de persecuție, în timp ce greutățile vieții, pe lângă cernerea oamenilor, au contribuit și la o mai puternică întărire în credință și la o viață creștină autentică; tocmai mântuirea sufletului dându-i sens omului, într-o lume dominată de nesiguranță și de haos. Așadar, mântuirea poate deveni suport în lupta actuală a creștinilor. Poate deveni, de asemenea, bunul cel mai de preț pe care să și-l dorească omul în raport cu pierderile majore la care este supus (libertate, bunăstare, perspectivă optimistă, etc).
Suntem martorii unor evenimente deosebite dar și ai unei lipse de reacție pe măsură. Cum să se raporteze oamenii la propriile frici?
În contextul actual, lumea este dominată de teamă și de haos atât în plan social, cât și în plan personal, ceea ce înseamnă că omul trebuie să facă față cadrului general, dar și celui personal, prin păstrarea nealterată a principiilor. Având în vedere că dezinformarea instrumentată îl aruncă pe om în nebuloasa necunoașterii, a imprevizibilului, a atacului cvasi-generalizat, acestuia nu-i rămân decât două elemente de sprijin: grupul restrâns al celor conștienți, informați corespunzător și ancorați într-o viață spirituală autentică, cu care trebuie să strângă rândurile; precum și credința personală, nu doar eclesială, în Dumnezeu, manifestată prin încrederea în biruința vieții asupra morții și prin nădejdea în promisiunea făcută de Dumnezeu lumii, că nu o va părăsi vreodată.
Așadar, este de recomandat să ne îndreptăm auzul mai mult către Dumnezeu decât către vocea alarmistă a societății, întărindu-ne prin armele și mijloacele oferite nouă, creștinilor, de Biserică. Făcând acest lucru, omul nu se mai teme nici de moarte; numai frica de moarte îl poate determina pe om la cele mai necugetate acțiuni.
Cum credeți că s-a ajuns, în timp, la această supușenie de care dăm dovadă față de aproape tot ce ne este împotrivă?
Aceasta este o stare acumulată în timp; pe de o parte omul s-a îndepărtat de Dumnezeu și de încrederea în ajutorul și în purtarea Lui de grijă, devenind slab, neîncrezător lăuntric și temător față de orice și de oricine atentează la confortul lui, tranasformat într-un soi de Rai, de Eden, confort pe care l-a câștigat în deterimentul libertății spirituale. Pe de altă parte, această supușenie i-a fost indusă de cel Rău, prin instrumentele lui, în diferite momente istorice, iar, în ultimul timp, printr-o pseudolibertate, un fals adevăr și un bine fals – răul deghizat în bine. La acestea toate se mai adaugă propaganda, dezinformarea și haosul creat în jur, generând dezbinare și neîncredere, aspecte care îi fac pe oameni supuși și ușor de manipulat. Principiul „Divide et impera!” funcționează perfect astăzi; dezbinarea îi face pe oameni slabi, dezorientați, dezorganizați, ba chiar îi transformă în dușmani unii față de alții.
Credeți că oamenii din Biserică înțeleg amplitudinea celor ce se petrec, ținând cont de complexitatea nuanțelor și implicațiilor?
Doar o parte; iar – dintre cei care realizează amplitudinea a ceea ce se întâmplă – unii nu văd decât anumite fațete ale răului exercitat în prezent în lume. Alții cad pradă exagerărilor conspiraționiste; alții au control de sine, iar cei mai mulți au încredere în Biserică și se pun sub adăpostul acesteia. Aici se întrezărește rolul slujitorilor Bisericii: cel de păstori. Lumea are nevoie de repere, de modele, de păstori cu discernământ, cu viziune clară, cu credință puternică, autentică și mărturisitoare, capabili să vadă și să perceapă amplitudinea evenimentelor, pentru a sta neclintiți în mijlocul comunității. Este nevoie ca noi, slujitorii Bisericii, să înțelegem faptul că încă mai putem salva încrederea oamenilor în Biserică și încă mai putem recupera ceea ce am pierdut prin autosuficiența manifestată în timp, prin formalismul ritualistic, prin izolarea într-un confort rezonabil. Dacă nu vom înțelege printr-o analiză corectă, printr-o abordare realistă și într-o cheie evanghelică, ce se întâmplă astăzi, vom fi forțați să realizăm unde am ajuns, prin constrângerile care se pregătesc, dar va fi prea târziu; atunci nu vom mai face față și vom ceda.
Tot ce se petrece ne afectează întregile dimensiuni existențiale. Cum ar trebui procedat într-o familie în care soții au puncte de vedere diferite față de ceea ce se întâmplă?
Din păcate, răul dezbinării și consecințele dezinformării se manifestă chiar și în grupurile cele mai sudate, cum ar fi familia. Având în vedere seriozitatea problemelor și efectele care se răsfrâng asupra omului, membrii familiilor care nu au consens în raport cu acestea ar trebui să renunțe la orgolii, să redescopere încrederea și să recunoască autoritatea conjugală, paternă, chiar și ierarhică; iar pentru o familie creștină, orientarea în astfel de situații ar trebui să vină și din partea Bisericii, un rol foarte important avându-l duhovnicul, mai ales prin exemplul personal. Oricum, ceea ce dă putere și sens în viața de familie este tocmai unitatea în jurul valorilor fundamentale, idealul comun de viață și credința că vor birui în Hristos, indiferent ce se va întâmpla în viața lor. Și aceasta îi va ajuta să înțeleagă faptul că ideile, convingerile personale vor păli în fața Adevărului Revelat, propovăduit de Biserică; și-n această situație dispar orgoliile și divergențele și membrii devin o unime.
Cum ar trebui să ne manifestăm, ca buni ortodocși, în raport cu cei care nu ne împărtășesc viziunea de viață, mai ales în astfel de momente?
Indiferent ce poziție sau statut am avea, singura opțiune demnă de om este respectarea libertății celuilalt. Dacă nici Dumnezeu nu a încălcat libertatea omului, cum am putea noi să o facem? Nu avem dreptul decât să dăm mărturie în ceea ce credem noi. Sigur că avem dreptul de a fi liberi, iar libertatea noastră trebuie cultivată, trebuie susținută și promovată în spiritul Adevărului. Creștinismul, mai ales în forma ortodoxă, nu a fost niciodată o ideologie care să îngrădească libertatea celorlalți! În același timp, însă, a cultivat demnitatea, discernământul și spiritul de sacrificiu până la martiriu, pentru Adevăr. Începutul creștinismului este Hristos, Care nu a fost urmat de gloate; acestea, alături de puterea romană și de autoritatea templului, chiar L-au condamnat la moarte; părea că ar fi fost împotriva „curentului” și chiar era; în plus, Evanghelia ne avertizează că dușmanii omului vor fi casnicii lui; că va da tată pe fiu și fiu pe tată la moarte; lucru care s-a și întâmplat în istorie. De asemenea, Mântuitorul ne spune că cine iubește pe tată, pe fiu, pe mamă, soț, sau soție, mai mult decât pe El, nu e vrednic de Dumnezeu! Aceasta însă trebuie să o înțelegem corect: să nu-L înlocuim pe Dumnezeu, Adevărul, cu cei apropiați și cu nimeni altcineva. Dragostea față de Dumnezeu nu anulează iubirea pentru cei de lângă noi, ci o face autentică.
Părinte, ca unul care ați trecut și prin comunism, vedeți asemănări între acesta și momentul actual?
Comunismul a constituit o etapă premergătoare acestei situații; și în comunism s-au folosit minciuna, manipularea, dezbinarea, turnătoria și groaza, ca și astăzi; doar că, în prezent, aceste metode s-au perfecționat, la baza lor stând același rău, același dușman al omului și al lui Dumnezeu – Diavolul sau Antihristul.
Cred că în comunism s-au aplicat metode mai dure, fapt care mă făcea să cred că nu poate exista pe pământ un rău mai mare decât comunismul-ateist; însă răul te surprinde: îmbracă forme tot mai diverse, mai înșelătoare și mai perfide în zilele noastre. Îmi este clar că și această perioadă reprezintă doar o etapă a manifestării răului în lume. Oricum, comunismul a „pregătit” lumea pentru ceea ce trăim în prezent, așa cum aceasta etapă va pregăti terenul pentru viitoare acțiuni ale răului; ceea ce nu înțelege nici lumea și nici instrumentarii acestor evenimente este faptul că birunța nu le aparține lor, ci Mielului, Care a ridicat povara lumii.
În încheiere, aș vrea să vă întreb cum să ne pregătim pentru a muri frumos?
Sfântul Sofronie, în dialog cu starețul său – Sfântul Siluan – ne descoperă ceva cutremurător: a trăi creștinește ne este practic imposibil, în sensul că idealul creștin este idealul hristic, foarte greu de atins, sau imposibil, dacă Domnul Însuși nu ar lucra împreuna cu noi; însă ne este dat să murim creștinește; și aceasta este ceva magnific! Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă să dobândim starea în care vedem, recunoaștem și preamărim Slava lui Dumnezeu, Îi aducem mulțumire pentru ceea ce a făcut și face pentru noi și, văzându-ne nimicnicia, ne apropiem de El cu smerenie și pocăință, pentru toate greșelile pe care le-am săvârșit.
Pocăința autentică ne salvează din orice înșelare și din orice robie, deschizându-ne ușa Împărăției veșnice, cu o condiție: să fie autentică.
Interviu cu Părintele Vasile Gavrilă realizat de redacția jlr.ro
