Teodor-Mihail Gavrilă
Timpul, altădată șugubăț, acum se grăbește să aducă în grijanie lumina cea dintru început oamenilor. Așa s-a rânduit la sfat divin, când din nimic toate s-au născut.
Subit, mânecă la capătul zenitului și se poticnește iscusit, iar zorii se revarsă de-ndată lumii celor nedrepți, în mărturia aceleiași dragoste, precum în diminețile celor drepți.
Până ieri, vremea era un pelerinaj al timpului, împărtășind lumii lumina. Azi timpul leapădă lumii lumina.
Lumina, despărțită din Lumină, se frânge și se sfărâmă în aburul întinderilor, abur în care adineauri Duhul lui Dumnezeu era; gonește biata, spre pământ, către așternutul picioarelor Lui, ca să se odihnească pe icoanele Chipului. Astăzi, lumina este confuză, se tulbură în sine ca duhul lui Iisus… rătăcește nebună după hristoși. Caută înfrigurată să-L vadă în ei.
…
„Unde Te-au ascuns, Hristoase al meu?
Iar aceștia, cine sunt?
Adevărat vă spun vouă, nu vă cunosc pe voi!”
…
Și îndată, lumina se agăță de ochii lor, se ascunse în ei – ultima mărturie vădită a chipului Său. Iubind întunericul mai mult decât lumina, s-au sfătuit, ca odinioară Treimea, să remedieze asemănarea, și au adăugat lipsă icoanelor Lui. Au ascuns izvorul cuvântului, căci s-au rușinat de Cuvânt.
Oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina.
Ecce întunericul, uman și înțelegător. El nu face judecată dreaptă, este doar just. Deci, dacă lumina s-a stins în ochii lor… nu L-au mai cunoscut pe El, adevărul nu și-a mai aflat casă, căci buzele lor erau ținute de acoperământ ca să nu-L mărturisească.
Pe buzele fără Adevăr, în beznă, nu poate dăinui decât minciuna, o tăinuitoare a luminii, și ea înțelegătoare și soră a întunericului. Ziua nu mai stăpânește peste cer, ci seara-l cucerește dinspre amiază: o pătură groasă, jilavă și grea așternându-l ca-ntr-un mormânt. Timpul e sobru, chiar sever. Oftează greu în asfințit și, preț de-o ezitare, lasă noaptea să cuprindă ce nu este al ei – lumea întreagă.
…
Unde ești tu, chip?
Unde dar tu, zâmbet?
Tu lacrimă, unde-l înghesui pe Lazăr?
…
‘Nainte vreme, îngerii mânecau la rugăciune, agățându-și un zâmbet, pecete de pe-o ureche pe cealaltă, ca nu cumva să-mprăștie în cosmos durerea morții și-a păcatului, zăvorâtă maiestuos în taina lacrimilor lor. Adevărat vă spun vouă, era cea mai sfântă tăgadă!
Sursă foto: wikipedia commons
