Adina Kislaposi
„Criminalii în serie distrug familii, psihopaţii corporatişti, politici şi religioşi distrug economii întregi. Distrug societăţi”[1]
Cred că, aproape toată viaţa, am auzit, ca pe o mantră, ideea că suntem în criză: de alimente înainte de 1989, criza locurilor de muncă, criza locuinţelor, dobânzilor, aurului, banilor etc. E un cuvânt pe care se pare că spaţiul românesc îl adoră, se hrăneşte şi trăieşte prin el. Dacă nu ar fi o criză, nu am avea despre ce discuta şi asta, pur şi simplu, nu se poate. Nu de alta dar am fi într-o criză de lipsă a crizei principale.
Desigur, aș spune că a trece prin perioade grele e în firea lucrurilor. Istoria omenirii este marcată de perioade de suişuri şi coborâşuri. Istoria reflectată în economie este îndeaproape reflexia pulsului oamenilor care au înfăptuit-o.
În prezent, omenirea se află, din nou, la o răscruce de drumuri, în permanenţă se întâmplă lucruri şi decizii cu impact istoric. Pe unele le cunoaştem, pe altele doar le intuim, pe altele le aflăm ulterior. Se spune că informaţia este putere. Eu aş nuanța un pic lucrurile: depinde unde te poziţionezi ca persoană în raport cu informaţia primită.
Suntem bombardaţi zilnic de miliarde de informaţii şi stimuli, imposibil de procesat fizic sau psihologic de un om obişnuit. De aceea, această neputinţă de prelucrare sub asediu continuu creează un ascendent de putere tocmai prin lipsa de înţelegere şi prelucrare din partea receptorilor. Așa a apărut ideea acestei serii de articole prin care îmi propun să abordez câteva aspecte fundamentale legate de economie şi finanţe. De exemplu, astăzi voi trece în revistă subiectul banilor, din perspectiva contextului actual.
Toată lumea discută despre bani, este un subiect prezent în vieţile tuturor, într-o formă sau alta. Banii sunt un mijloc de circulaţie şi de schimb între oameni din vremuri imemoriale. Indiferent de forma sub care au circulat, banii au apărut pe fondul unei nevoi pe care o entitate o avea şi alta putea să o satisfacă. Şi pentru că omenirea, în dezvoltarea ei, a avut nevoie de un limbaj comun, banii au devenit rapid vectorul de coeziune planetară.
Natura banilor a evoluat în timp – de la bani-marfă (obiecte realizate din materiale care aveau o valoare certă precum monedele din aur/argint) la bani reprezentativi (bancnote care puteau fi schimbate pentru o anumită cantitate de aur sau argint). Toate economiile moderne se bazează pe această monedă fiduciară.
Răspunsul autorităților politice şi financiare la diverse perioade de criză constă de obicei într-un plan de măsuri care implică şi banii, mai exact emiterea de monedă pentru a susţine aceste planuri. Dacă ne uităm cel puţin la perioada marcată de recesiunea din 2008 şi până astazi, observăm că trăim într-o lume în care guvernanţii printează bani în fiecare zi, aşa-numitele programe de stimulare monetară pentru creşterea activităţii economiilor. Desigur, aceste decizii au atras după sine un regim al dobânzilor scăzute, ca să poată avea eficacitate programele sus-menţionate.
Criza sanitară (noul coronavirus) a lovit economia mondială la începutul acestui an şi, din nou, răspunsul autorităţilor a fost emiterea de bani. Efectul a fost majorarea datoriei globale (de câteva ori faţă de anul 2008) la peste 250 de trilioane dolari, în prezent. Dobânzile sunt tot la nivele scăzute, în tandem cu pachetele de stimulare. În viitor, băncile centrale consideră că vor putea remedia problema creşterii datoriilor prin majorarea dobânzilor. Acela va fi momentul în care economia mondială va avea din nou de suferit, deoarece atât companiile, cât şi oamenii vor avea mai puțini bani pentru achiziția de bunuri și servicii.
Dar oare ce relevanţă mai are moneda fiduciară în acest context? Navigăm în acest moment într-un ocean planetar de bani, însă există vreo valoare economică constructivă în el?
Într-adevăr, pieţele conectate la finanţe răspund în mod pozitiv la această modalitate de stimulare financiară, însă valul se resimte doar pe termen scurt şi nu face decât să forţeze anumite preţuri să crească. Aceste preţuri cresc şi se întorc în final prin intermediul mecanismelor de piaţă (inflaţie, coşul de cumpărături, bugetul ş.a) ca un bumerang către iniţiatori. Până la urmă, bugetul care este al unei familii, al unui oraş sau al unei ţări are o reprezentare bănească şi necesită muncă reală pentru realizarea lui. Şi aici intervine politicul în economie, această lichiditate poate ajuta economia şi implicit fiecare om care munceşte, fiecare companie care îşi desfăşoară activitatea, cu condiția să nu intervină o modificare de regim (spre exemplu, dreapta versus stânga la putere) sau vreun accident politic (revoltă, revoluţie). Când au loc astfel de evenimente, atunci din nou lovitura este resimţită şi amortizată în bani.
Realitatea este că banii nu au valoare intrinsecă (hârtia utilizată ca suport pentru bancnote este lipsită de valoare) dar sunt acceptați în schimbul bunurilor și serviciilor, deoarece populația are încredere că o entitate (în mod uzual, o bancă centrală) va menține valoarea banilor, stabilă în timp.
Așadar, valoarea banilor se bazează în fapt pe încredere – nu e un termen economic ci unul psihologic! Este vorba despre transferul de încredere către o instituție. Cum a apărut aceasta, cum s-a transformat şi ce rol suprastatal are în acest moment în lume, toate acestea vor face obiectul articolului viitor.
[1] Robert D. Hare
Sursă foto: The Money Changer and His Wife
